“Fragmentele, bucăţile, cioburile, piesele sunt aproape întotdeauna o invitaţie spre alte noi căutări. Ce a fost, ce urmează să fie, ce poate fi, care este rolul nostru în scrierea următorii povesti, în pielea căror personaje ne vom găsi sau vom rămâne doar spectatori, multe întrebări, şi mai multe posibile răspunsuri.”

Autor: Cristina Țintă, Foto4All.ro

Codrin Lupei, un fotograf care nu se consideră fotograf. Un fotograf autodidact, pentru care fotografia este ceva personal, un drum pe care trebuie să meargă singur. El şi cu aparatul de fotografiat.  Un fotograf pentru care contează că imaginile sale să atingă pe cineva. Că sunt mulţi sau puţini, nu îl interesează. Un fotograf care preferă Lensbaby şi lucrează aproape doar cu Lensbaby. Un fotograf despre care pasionaţii de fotografie din România ştiu prea puţin, sau chiar nimic…

Copyright - Codrin Lupei
Copyright - Codrin Lupei

C.Ţ. :      Intreviurile ar trebui să înceapă în mod normal cu începutul, aşa că o să te întreb cum ai început să fotografiezi. De la ce a pornit totul? Şi consideri fotografia ca fiind un mijloc de autocunoaştere? Dar referitor la relaţia cu privitorii? Crezi că pot ei descoperi măcar o părticica din tine, uitându-se la fotografiile tale?

C.L. :      În urmă cu vreo 12 ani, atunci când s-a născut fiica mea, nu credeam că fotografia este ceva magic. În afară de o scurtă perioadă din adolescenţă, când m-am jucat foarte puţin de-a pozatul şi am văzut pentru prima dată cum apare o imagine pe hârtie în lumina aceea roşie din ‘laboratorul’ tatălui meu, bineînţeles eterna baie transformată provizoriu în ‘fabrică de poze’, nu am fost interesat de fotografie. Poate fără nici o legătură cu ceea ce am scris până acum dar încă consider că sinceritatea este unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le învăţăm şi respectăm în viaţă. De aceea trebuie să spun că nu mă consider un fotograf, cred că asta voi simţi totdeauna. Sunt doar un simplu om care câteodată reuşeşte să exprime câte ceva cu ajutorul unui aparat de fotografiat, atâta tot. Nevoia de a declanşa este strict legată de ceea ce se întâmplă în viaţa mea, câteodată trece foarte mult timp fără a simţi cea mai mică nevoie să ating aparatul de fotografiat, deşi multe din ideile imaginilor, seriilor ‘regizate’ atunci le finalizez.

Nu, nu consider fotografia ca un mijloc de autocunoaştere, mai degrabă eu o văd că fiind un mijloc de eliberare, cel puţin în cazul meu.

Relaţia cu privitorii? Un subiect foarte sensibil şi important. Depinde extraordinar de mult ceea ce fiecare doreşte să audă, să afle, să ştie.

Poate că ceea ce voi spune o să sune puţin deplasat în timpurile noastre, când aproape toată lumea petrece nenumărate ore socializând online, împărtăşind mai mult sau mai puţin totul, în timpurile noastre când aproape oricine este un mic sau mare artist, în timpurile noastre când investind nişte timp pe internet, putem obţine mii şi mii de comentarii, sau ‘like-uri’, nu ştiu cât mai rămâne din sinceritatea de care vorbeam mai devreme. Ceea ce îmi doresc este ca un procent din cei care vor privi pozele mele sau îmi vor citi cuvintele să simtă ceva, ceva real, să rămână un timp acolo, poate să îşi pună o întrebare, poate să se regăsească în vreun fel acolo. Da, simt că privitorii mă pot descoperi în imaginile pe care le fac. Da, spun asta cu toate îndoielile trăite mai devreme sau mai târziu. Nu spun că este uşor, nu spun că este întotdeauna plăcut. De multe ori poate nu vrem să fim descoperiţi, încercând să tragem cortină, durerile şi temerile fiind foarte greu de împărtăşit cu oricine… Da, cred că o parte din mine este şi în pozele mele.

Copyright - Codrin Lupei
Copyright - Codrin Lupei

C.T :       Frumos spus. Ai o stare anume când fotografizei?  Şi subiectele? Cum îţi vin  ideile? Mai ales că tu creezi cumva şi lumea pe care o fotografiezi, nu doar redai ceva care este deja acolo, aşteptând să fie evidenţiat. Ce te inspiră?

C.L:         Mă bucur că m-ai întrebat despre asta, după cum îţi spuneam mai devreme,câteodată trece mult timp fără să fac vreo poză. Da, cred că o anumită stare îmi este necesară pentru a reuşi să mă exprim. Subiectele mele? Probabil cele mai comune lucruri care ne înconjoară, cerul, copacii, apa, frunzele, drumurile şi nenumărate alte lucruri care par fără prea mare importanţă dar care ne pot dărui atât de mult. Sunt fascinat de multitudinea de chipuri ale cerului, de nenumăratele forme în care sunt desenaţi norii, de continuă schimbare a reflecţiilor într-un lac, de mirosul pădurii. Cred cu toată tăria că nu e nevoie să ajungem în cele mai neobişnuite locuri de pe pământ sau să fotografiem cele mai exotice modele pentru ca să reuşim să transmitem ceva printr-o imagine. Inspiraţia! Greu de vorbit despre asta, dacă am ştii cu adevărat cum şi ce să facem pentru a avea acces cât mai des la fântâna aceea de inspiraţie care este ascunsă pe undeva prin noi…

Muzica pe care o ascult şi cărţile pe care le citesc sunt probabil lucrurile care au influenta cea mai mare în ceea ce apare în pozele mele, emoţiile simţite, amestecate, decantate, filtrate şi transformate într-o altă poveste.

Copyright - Codrin Lupei
Copyright - Codrin Lupei

C.T.:       Ai o disciplină de lucru? Brooks Jensen zice că disciplina şi geniul sunt mână-n mână, un ying şi yang al artei. Tu ce părere ai? Poate fi suficient talentul? Sau e nevoie şi de multă muncă? Am mai pus întrebarea asta şi altora, tocmai pentru că e un aspect pe care îl consider important.

C.L.:       Nu, nu am o disciplină de lucru, trebuie să recunosc că sunt mult prea împrăştiat pentru asta. Am citit şi eu nu de mult cartea lui Jensen apărută în colecţia Diafragma 9, o lectură deosebită. Nu este suficient doar talentul, asta îmi este foarte clar, fără muncă susţinută nu exista nici un progres, cel puţin când se ajunge într-un anumit punct. Ceea ce Jensen a subliniat la un moment dat într-un mod foarte categoric este partea aceea în care a repeta, a învăţa, a evolua nu înseamnă strict doar că zilnic să declanşezi, să iei parte la ateliere sau să citeşti despre fotografie ci şi, poate cel mai important lucru; căutarea în noi înşine.

C.T.:       În ce sens căutare în noi înşine? Dacă fotografia ne aduce în punctul de a face asta, atunci nu contribuie şi la autocunoaştere, că spuneai că pt tine nu reprezintă asta, ci e mai degrabă o modalitate de a te elibera. Dar dacă ne face să ne punem în ordine ideile, viziunile, să încercăm să avem totuşi o disciplină de lucru, fie că funcţionează sau nu…atunci, nu te împinge mai departe? Să îţi ştii limitele, să încerci să le depăşeşti, să îţi alegi ce îţi place în domeniu etc. Şi dacă tot am ajuns în punctual asta, consideri că fotografia este un stil de viaţă? Şi cum integrezi fotografia în viaţa ta de zi cu zi?

C.L.:       Cred că am fost destul de neclar în ceea ce am scris, într-adevăr. Cu siguranţă că fotografia contribuie şi la autocunoaştere doar ca eu o simt mult mai pregnant ca pe un mijloc de exprimare, de eliberare. După cum ţi-am spus fotografia fiind pentru mine legată foarte tare de existenţa unei stări anume, nu simt disciplina de lucru ca fiind ceva necesar. Fotografia ca stil de viaţă, ştiu şi eu, probabil că depinde de la caz la caz, de la persoana la persoană. Eu nu cred că fac parte dintre cei care simt asta cu toate că fotografia este un lucru foarte important pentru mine şi într-adevăr deşi nu pozez zilnic, în fiecare zi privesc, descopăr alte şi alte imagini care mă impresionează.

În ceea ce mă priveşte este destul de simplu, în fiecare zi (sau aproape) mă încarc privind, descoperind sau redescoperind imagini care mă ating într-un fel sau altul, în alte multe zile mă gândesc la seria în lucru sau la următoarea iar în unele zile (puţine într-adevăr) fotografia lipseşte cu desăvârşire din viaţa mea.

Copyright - Codrin Lupei
Copyright - Codrin Lupei

C.T.:       Şi timpul? Nu e o problemă? Fotografii, chiar dacă pasionaţi, îşi găsesc tot felul de scuze în general: timpul, locul de muncă, familia etc. Apar situaţii şi îşi lasa la urma proiectele, sau le e greu să se apuce de ele şamd. Te-ai confruntat cu astfel de situaţii? Cum te-ai mobilizat să mergi mai departe?

C.L.:       Da şi nu. Într-adevăr timpul este o problemă, pentru că viteza cu care zboară creşte continuu dar cred că în fond totul se rezumă la ce anume este prioritar într-un anumit moment în viaţa noastră, ceea ce simţim atunci a fi esenţial. Pentru a realiza o serie de multe ori este nevoie să aştept destul până când găsesc momentul în care toate condiţiile necesare sunt mai mult sau mai puţin îndeplinite; locul, lumina, dispoziţia. Poate fotografii care lucrează sub presiune sau cei care cred că se pot face sute de imagini bune pe an să caute scuze că nu le-au făcut. Eu tind să fiu din ce în ce mai critic cu ceea ce am făcut şi fac, încercând să arăt doar ceea cred că într-adevăr poate fi simţit şi de alţii.

Copyright - Codrin Lupei
Copyright - Codrin Lupei

C.T.:       Că tot suntem la problema timpului..investeşti timp în workshopuri sau seminarii de fotografie? Dacă da, de ce crezi că e important să participi? dacă nu, care este motivul?

C.L.:       Nu, nu particip la ateliere. Motive sunt mai multe. Eu cred şi simt că principala metoda prin care putem evolua este munca individuală iar în zilele noastre când exista atât de multă informaţie peste tot în jurul nostru trebuie doar să întindem mana şi să luăm. Pentru mine fotografia este ceva foarte personal şi în acelaşi timp un drum care în majoritatea lui trebuie făcut de unul singur. Se poate să greşesc dar aşa simt în momentul de fată.

Copyright - Codrin Lupei
Copyright - Codrin Lupei

C.T.:       De acord cu tine, într-un fel. Adică, deşi particip la workshopuri,consider că pe timpul acestuia nu poţi creea ca atunci când ieşi singur la fotografiat. Parcă altfel ţi se înşiră gândurile, ideile, când eşti tu cu tine. Deşi mulţi dimpotrivă, aşteaptă un workshop ca să facă nişte cadre. Pe de altă parte însă , consider important contactul cu alţi fotografi. mai discuţi despre fotografie, mai afli noutăţi, una, alta. E o discuţie întreagă aici. Dar eu cred că workshopurile fac bine din când în când. Chiar şi în cazul în care fotografia este ceva personal şi nu îţi place să te lauzi cu ea. Vrei nu vrei, tot eşti fotograf J Şi pentru că tot a venit vorba, de ce crezi că unii aleargă atât de tare după titluri şi recunoaştere? În schimb, tu cum de eşti atât de retras? Nu ne bombardezi cu fotografii şi linkuri către site-ul tău. Aproape niciodată.

C.L.:       Înţeleg asta Cristina şi sunt de acord cu tine doar că mie personal nu mi se prea potriveşte dar sunt sigur că pe foarte mulţi un atelier sau seminar îi poate ajuta. De ce aleargă unii aşa de tare după recunoaştere? Probabil pentru că este foarte plăcut să fi lăudat, apreciat, recunoscut. Probabil din nevoia de a primi o confirmare că ceea ce faci nu este greşit sau în van. Probabil şi din alte motive. Cert este că, după cum ştii, aplicând câteva reţete foarte simple poţi relativ uşor să ajungi să ajungi acolo unde ţi-ai dorit, sau mă rog, să ai senzaţia că eşti recunoscut.

După cum îţi spuneam, inflaţia asta de imagini, expoziţii, cărţi autopublicate, imensa lor majoritate fără a avea absolut nimic de spus m-a făcut şi mă face în continuare să stau mai retras. Eu sunt mulţumit să ştiu că uneori ceea ce fac ajunge să atingă pe cineva, mulţi sau puţini, pentru mine are o mai mică importantă. Cred că asta este ceea ce contează, cel puţin în ceea ce mă priveşte.

C.T.:       Interesant. Că tot discutăm despre promovare, ce părere ai despre concursurile de fotografie de la noi? Ai participat vreodată? Sau a sta mai retras include şi a sta departe de aceste competiţii?

C.L.:       Da, am participat la câteva concursuri dar nu de la noi. Ideea e că majoritatea concursurilor au o anumită tematica în care eu nu prea mă încadrez în general. Singurele concursuri în care am avut vreun rezultat au fost unele care aveau ceva legat de lensbaby, obiectivul cu care fotografiez de obicei; o prezentare a portofoliului în F-Stop Magazine şi un concurs organizat de lensbaby în care am câştigat locul întâi (spre surprinderea mea deoarece câştigătorii au fost aleşi în urma voturilor publicului de pe Facebook, eu nemaiavând un cont acolo de câţiva ani). Cred că a participa la concursuri de calitate este un lucru bun pentru oricine are lucrări compatibile cu subiectul concursului, de la premiile de multe ori foarte consistente până la…da, de ce nu, recunoaşterea locală sau internaţională.

Copyright - Codrin Lupei
Copyright - Codrin Lupei

C.T.:       Cum ai descoperit lensbaby? Şi de ce preferi aceasta modalitate de exprimare? Ţi s-a întâmplat să spună lumea ca fotografiile sunt interesante doar din cauza efectului dat lensbaby şi atâta tot? Că sunt doar nişte fotografii “mişcate”?

C.L.:       Obiectivele lensbaby le-am descoperit cândva prin 2006, văzând nişte fotografii realizate cu ele. Mi-am dat seama că mă pot ajuta foarte mult în crearea genului de imagini pe care mi le doream, poze nu foarte clare care să sugereze mai mult decât să prezinte ceva. Pentru mine imaginile pe care le fac sunt într-un fel nişte schiţe, lăsând mult spaţiu de interpretare privitorului, cel puţin asta este ceea ce îmi doresc iar obiectivele lensbaby sunt perfecte pentru asta.

Da, mi s-a întâmplat şi mi se întâmplă ca unii oameni să spună că imaginile sunt interesante doar din cauza efectului lensbaby, este un risc care trebuie asumat fotografiind cu acest tip de obiectiv.

C.T.:       Şi tu ce le răspunzi?

C.L.:       Păi nu cred că cei care văd în pozele mele doar efectul lensbaby au nevoie de vreun un răspuns, este percepţia fiecăruia pe care eu o respect întotdeauna, ştiu că ceea ce fac este departe de a fi pe gustul multor oameni şi este absolut în regulă pentru mine.

C.T.:       Prezintă-ne puţin povestea din spatele seriei pe care o publicăm.

C.L.:       Fragmentele, bucăţile, cioburile, piesele sunt aproape întotdeauna o invitaţie spre alte noi căutări. Ce a fost, ce urmează să fie, ce poate fi, care este rolul nostru în scrierea următorii povesti, în pielea căror personaje ne vom găsi sau vom rămâne doar spectatori, multe întrebări, şi mai multe posibile răspunsuri.

E pe scurt însă nu cred în explicarea pozelor, de nici un fel, mă rog în fotojurnalism într-adevăr textul este şi el important dar altfel ce pot să explic din starea unor anume momente, dacă puteam să exprim asta prin cuvinte probabil că nu mai puneam mâna pe aparatul de fotografiat, sau cine ştie… 🙂 Eu sper că oamenii să încerce să găsească câte ceva în imagini şi fără ‘dictionar’. 🙂 Foarte sincer vorbind habar nu am ce pot să scriu mai mult, am cam schiţat ceea ce este sau poate fi important în serie. Sper să mă înţelegi, chiar încerc să găsesc cât de multe cuvinte pot dar cu asta e o altă poveste, ele sunt foarte importante şi de multe ori nu sunt pregătite să apară…

 

4 COMENTARII

  1. sincer nu mi se pare cine stie ce pozele :)) intaleg arta.. dar nus clare pozele is toate aiurea na! sincer.. aparatele is facute pt poze cat mai de calitate.

  2. As incadra toate fotografiile prezentate in genul “foto-haiku”.Personal le consider foarte interesante iar faptul ca sunt alb-negru il gasesc o alegere foarte inspirata! Felicitari autorului!

Leave a Reply