Autor: Cristina Țintă, Foto4All.ro

”Aproape 90% din  informația ce umple creierul uman este dobândită prin văz. Poți fi în același timp chinez, ghanez, francez, filipinez ori libanez. Totul e să ai chichirez. Și miez. Firebinte. În stare să pună pe jar ce întâlnește în cale: prejudecăți,  comodități și alte bucăți ale sufletelor împrăștiate care încotro.” (Dan Mititleu)

Tocmai despre fotografii cu miez este vorba și în cele ce urmează și despre un exemplu perfect de situații în care mai puțin înseamnă de fapt mai mult, mult mai mult…

C.Ț.:       DSLR din 2009. Unii ar spune că, în cazul ăsta, ai avut un avânt serios în a face fotografie. Alții, care au auzit și de începutul cu camera de la telefonul mobil, vor să știe cum era pe vremea aceea. Și ce s-a întâmplat cu acele imagini? Sunt păstrate într-o arhivă secretă? Sau știm anumite fotografii dar habar nu avem cu ce au fost făcute?

A.B.:      Cum era pe vremea aceea? Era o serie continuă de uimiri, ale cuiva care intrase cvasi-accidental pe teritoriul fotografiei (eu voiam de fapt un mobil, iar camera foto era un accesoriu pe care nu îl prevăzusem inițial) și nu-i venea să creadă că într-un dreptunghi de pe ecranul calculatorului ori de hârtie, după caz, pot încăpea atâtea stări și emoții – toate, mai exact. Cu acest aparat digital primitiv am învățat să văd, sau, încă mai bine, am învățat să învăț să văd, într-un fel de a cărui existență eram perfect neștiutor înainte. Imaginile de atunci nu mai sunt acum publice și stau cuminți pe un CD, pe care îl parcurg uneori cu o nedisimulată încântare.

Copyright - Andrei Baciu.
Copyright - .

C.Ț.:       Ai un stil al tău. Asta e clar. Adică cei care îți știu imaginile ar putea identifica și altele noi, realizând că sunt făcute de tine. Subiectul pe de altă parte diferă. De la a transmite ceva prin lucruri/obiecte/contexte aparent banale, la peisaje , monografii șamd. Cum apar ideile? E ceva spontan? Sau lucrurile sunt planificate în avans? Și cum se face că deși diferite, există o interconectivitate a seriilor tale de imagini?

A.B.:      Gradul de planificare depinde de tipul fotografiei. Dacă vorbim despre natură moartă, ca în seria Naturi colocviale, el este integral. Alegerea obiectelor, dispunerea lor, lumina, fundalul, profunzimea de câmp, atmosfera, formatul cadrului și, bineînțeles, ideea din spatele lui sunt, toate, rezultatul unei  evidente planificări. Pentru fotografia de peisaj, făcută de obicei la răsărit, aș spune că raportul dintre cele două extreme este unul echiunitar, deoarece îmi aleg de dinainte fotografiile potențiale, dar nu am cum să știu exact ce voi găsi acolo în dimineața respectivă.  În fine, pentru, să zicem, R500 (serie ce conține fotografii făcute pe o rază de 500 de metri de casa mea), el se reduce la o inefabilă stare de concentrare relaxată/ de relaxare concentrată, stare ce constituie de altfel, alături de bucurie, unul dintre ingredientele de bază ale oricărei fotografii.

În ceea ce privește interconectivitatea seriilor mele, singura explicație pe care o găsesc este aceea că, mă rog, îmi aparțin toate.

Copyright - Andrei Baciu.
Copyright - Andrei Baciu.

C.Ț.:       Există un timp anume  pentru sesiunile de fotografii? Sau aparatul (și fotograful) stau în umbră, gata oricând să surprindă ceva?

A.B.:      Păi, ambele, în funcție de genul fotografiei, așa cum rezultă și din răspunsul anterior. Peisajul este condiționat de anotimp, de pildă (deși nu mereu, căci nu litera însăși, ci spiritul ei contează), iar poezia momentelor zilnice, aparent banale, există la tot pasul, murind de nerăbdare să fie observată. Una dintre imaginile mele favorite de anul acesta are ca subiect, pe un fundal negru, un cearșaf pus la uscat, la mine în curte, pe care se proiectează umbra ramurilor unui copac, în vreme ce pe sub el trece, hoțește, o pisică la fel de albă (link, eventual: http://andreibaciu.1x.com/photo/93299/2241/ ). Citeam ceva pe verandă și, când am ridicat ochii și am văzut cearșaful, am zbughit-o după aparatul foto aflat la două camere distanță. E drept că, în timp ce fugeam, realmente, după el, mă gândeam la eventualitatea utilității unui examen psihologic pentru o persoană ce aleargă cu disperare să facă o poză unui cearșaf pe o sârmă. Imediat însă ce m-am întors, a apărut pisica. Dacă aș fi amânat fie și câteva secunde plecarea după aparat, ca să nu mai vorbesc despre fuga după el, aș fi ratat trecerea pisicii și m-aș fi ales cu o imagine care mi-ar fi plăcut mult mai puțin. Asta nu înseamnă, firește, că un examen medical nu este și el bun, măcar din când în când…

C.Ț.:       Crezi că unele zile sunt mai bune decât altele pentru făcut fotografii? (lăsând la o parte lumina, chiar dacă es este însăși esența)

A.B.:      Da, cred, și nu doar că unele zile sunt mai bune decât altele, ci singurele zile bune de făcut fotografii sunt cele în care vrei cu adevărat să faci fotografii, cu tot ceea ce presupune aceasta.

Copyright - Andrei Baciu.
Copyright - Andrei Baciu.

C.Ț.:       Consideri fotografia o artă? Da sau ba? Dezbateri au fost și sunt multe pe tema asta. Tu ce zici?

A.B.:      Eu zic că, după cum se întâmplă de cele mai multe ori, una dintre cauzele unei astfel de dezbateri o constituie insuficienta definire prealabilă a termenilor discuției. Fotografia este un limbaj, un mijloc de comunicare cu o gramatică proprie, și, prin ea însăși, nu este nici artistică, nici ne-artistică. Dar, așa cum limbajul verbal, cantitativ unul funcțional-pragmatic,  poate fi folosit pentru a exprima, poetic, sensuri profunde, așa și fotografia, când trece de nivelul strict utilitar (imagini de buletin, de produs etc), posedă absolut aceleași drepturi ca oricare altă artă. Și acest lucru a fost și este dovedit din plin de atâția și atâția fotografi senzaționali.

C.Ț.:       Cât îți influențează literatura* și muzica imaginile? Ce preferințe ai din acest punct de vedere?

A.B.:      Zice-se, adesea, că un om este suma experiențelor sale culturale. Nu sunt de acord cu această afirmație, pentru că este incompletă. O dată, întrucât scoate din ecuație acea parte pe care Cel de Sus a luat-o din El și a pus-o în fiecare dintre noi, și, în al doilea rând, deoarece ignoră, comod, experiențele de viață de din afara livrescului și, mai ales, felul în care am ales să le trăim. Literatura și muzica îmi influențează imaginile, așadar, în aceeași măsură în care o fac toate celelalte niveluri ale ființei mele. E un tot unitar ce nu poate fi divizat procentual.

Preferințele mele literare țin de tot ceea ce exprimă ceva autentic despre om și despre tainele sale sufletești. Îmi plac foarte mult clasicii și, la celălalt capăt, simt repulsie față de fragmentarismul postmodern, care, orbit de propria trufie, în locul nimicului pe care (are el impresia că) îl denunță triumfător nu este în stare să pună decât golul insipid din propria inimă. În ceea ce privește muzica, Tudor Gheorghe, Beethoven, Sophie Zelmani, Ionel Tudorache, ATB, Chopin, Puccini, Coldplay, Andrea Corr, U2 sunt primele nume care îmi vin în minte.

Copyright - Andrei Baciu.
Copyright - Andrei Baciu.

C.Ț.:       Ce cărți consideri că ai putea să le numești ”de căpătâi” în fotografie si le-ai recomanda și altora?

A.B.:      Cel mai aproape de sufletul meu sunt cărțile lui Brooks Jensen (are patru până acum, una din ele fiind, după cum se știe, tradusă și la noi), de care am aflat, cu ceva ani în urmă, datorită remarcabilului efort de popularizare întreprins de Voicu Bojan. Recomand de asemenea și podcast-urile pe care editorul american le publică pe site-ul revistei sale, LensWork. La fel, foarte, foarte dragă, datorită punerii fotografiei în relație directă cu sufletul și cu imponderabilele sale, îmi este The Tao of Photography (Seeing beyond seeing), de Philippe L. Gross și S. I. Shapiro. Cam din aceeași categorie face parte și The Practice of Contemplative Photography (Seeing the World with Fresh Eyes), de Andy Karr și Michael Wood. Nu am apucat să citesc decât o pagină, însă mi-a plăcut mult și sunt sigur că e o achiziție foarte bună.

The Photo Book a lui Ian Jeffrey mi-a deschis ochii în multe privințe și, deși unele analize mi se par exagerate și seci, altele sunt într-adevăr foarte consistente.

Foarte frumoasă și solidă, ca o poveste a fotografiei, este Photo Icons. The story behind the pictures,de Hans-Michael Koetzle, la editura Taschen. O apariție recentă semnată de Bruce Barnbaum, The art of photography. An approach to personal expression , reprezintă și ea o lectură foarte bună.

Un veritabil manual de compoziție în fotografie este cartea lui Michael Freeman, The Photographer’s Eye. De fiecare dată când mă uit pe ea învăț câte ceva nou despre un lucru pe care credeam că îl cunosc integral. Am văzut-o de curând tradusă și în românește. Același nume îl poartă și un album editat de John Szarkowski. Deși nu sunt decât câteva eseuri, scurte, sunt foarte, foarte consistente, alcătuind o reală axiomatică a fotografiei. Chiar vreau să mai citesc eseuri de-ale lui Szarkowski, cu atât mai mult cu cât e recunoscut ca fiind una din cele mai importante voci care a existat vreodată în domeniu. La fel, Bill Jay, pe care cu încântare constat că îl publicați și voi în FOTO4ALL,merită citit din plin.

Nu pot să nu amintesc aici și de textele excepționale ale domnului Dan Mititelu, care, deși nu sunt culese într-o carte, se găsesc, alături de fotografii, pe site-ul dumnealui și care, mai mult chiar decât titlurile de mai sus, reprezintă, din punctul  meu de vedere, o lectură obligatorie.

Copyright - Andrei Baciu.
Copyright - Andrei Baciu.

C.Ț.:       Când preferi culoarea și când alb-negrul? Există un element determinant pentru o astfel de alegere? Știi de la început că o fotografie de-a ta va fi alb-negru sau color în final?

A.B.:      Cam da, știu în general de dinainte să declanșez cum va fi fotografia. Există numeroase articole despre diferențele estetice dintre cele două abordări, așa că mă voi mulțumi să precizez că renunț la culoare ori de câte ori simt că ea distrage atenția în loc să participe la edificarea mesajului.

C.Ț.:       Aș vrea să ne expui, măcar pe scurt, teoria privind fundamentalitatea calității morale și umane a creatorului. Iar excepțiile ? Consideri că vin doar să întărească regula? Dar despre cazurile din muzică- unde sunt atâtea povești cu droguri etc.  dar melodiile sună de minune și au ramas mult dupa ce creatorii lor au dispărut- ce zici?

A.B.:      Asemeni apei calde, nici „teoria” în cauză nu este vreo invenție personală. Lucrurile sunt foarte simple. E ca în acel banc cu Gigel care, în ciuda insistențelor mamei sale, refuza cu încăpățânare să coboare din pat pentru a merge la școală argumentând că și Costel de la clasa a doua a putut să lipsească două zile din cauza unei răceli. Deși raționamentul lui pare perfect valabil, el se surpă brusc atunci când mama îi dă dreptate, însă doar pentru a-i reaminti că, spre deosebire de Costel, el este directorul școlii… Relevanța poantei este aceea că demonstrează dezarmant cum oamenii, fie că își dau seama, fie că aleg să nu o facă, deformează în interes egoist realitatea și, adesea,  iau din ea doar ce le convine. Or, ca orice altă artă, și fotografia are ca premiză esențială claritatea percepției realității, atât a celei exterioare, cât și – mai ales – a celei interioare. Această claritate, așadar, este cu atât mai adâncă, cu cât creatorul este mai purificat de toxinele propriului egocentrism. Nu degeaba arăta Petre Țuțea că valoarea artistică înseamnă ținuta morală la care îți ridici comunitatea, iar Steinhardt cita aserțiunea lui Wittgenstein, potrivit căreia, scurt pe doi, eticul este egal cu esteticul.

Arta este o scară, al cărei capăt inferior se sprijină pe pământ, iar cel superior trece prin nori, printre stele, și se sprijină de gardurile raiului, tânjind,  asimptotic, după Dumnezeu. Neîndoios că cei din cazurile pe care le menționezi urcă și ei câteva trepte ale acestei scări, însă se opresc, dureros, sub un cer care la ei este pustiu. Kurt Cobain, Kafka, Virginia Woolf – deznădejdea absolută, absurdul iremediabil, depresia atoatedevorantă. Deși nu am cum să nu accept că fiecare dintre noi experimentează, într-un grad sau altul, aceste trăiri, îmi este complet imposibil să afirm, odată cu ei, că aici se termină totul. Dimpotrivă, absolut dimpotrivă.

Copyright - Andrei Baciu.
Copyright - Andrei Baciu.

C.Ț.:       Am putea considera  pierderea actuală de repere în societate o posibilă cauză a non-valorilor prezente peste tot, inclusiv în fotografie? Spun asta pentru că, deși într-adevăr accesul nu era atât de ușor în trecut la aparatura fotografică, fotografii nu erau totuși puțini.  Iar imaginile, erau destul de multe, ca să nu zic chiar foarte multe multe cu altă încărcătură, altă profunzime, altă forță de a transmite, altă stare.

A.B.:      Bineînțeles, relația fiind, am impresia, o analogie la nivel social a celei din întrebarea de mai sus. Cu atât mai mult cu cât produse ale unor, să fiu iertat, dar mai bine n-oi putea-o spune, impostori ca Warhol sau Mapplethorpe (Bill Jay are, printre alții, niște articole foarte tranșante pe această temă) sunt vândute la niște prețuri indecente de-a dreptul. Împăratul e mai gol ca niciodată.

C.Ț.:       ”If there are no photopraphs, there is no history.” Mi-a  rămas în cap propoziția asta și uneori sună ca o placă stricată, derulându-se la nesfârșit,lăsându-și în urmă sensul. Ce părere ai despre relația asta?( mai ales în contextul în care fotografia este subiectivă din toate punctele de vedere-cel puțin așa cred eu- și atunci creăm istorii reprezentative pentru noi, la un moment dat.)

A.B.:      Relația dintre fotografie și istorie este aceeași cu relația dintre oricare alt limbaj și istorie: cel dintâi poate fi oricând deturnat ideologic pentru manipularea celei de a doua. Mai precis, nu a istoriei înseși, ci a felului în care este ea relatată.

Nu aș zice că fotografia este totalmente subiectivă, adică autoreferențială, ci că reprezintă o întâlnire dintre cele două domenii. Nici limba vorbită nu își este sieși suficientă (nu pot înțelege ce înseamnă „fericire” dacă nu o trăiesc efectiv și dacă mă limitez numai la alte cuvinte pentru a o descrie), după cum nici omul nu este autoreferențial. Firește că fiecare dintre noi are trăiri proprii, însă nu putem merge până la a relativiza totul. Și conceptul de „durere” poate fi relativizat teoretic, și chiar în chip strălucit, însă doar până când îți prinzi odată degetele în ușă.

Copyright - Andrei Baciu.
Copyright - Andrei Baciu.

C.Ț.:       ”Cai.Bucăți lirice.” Cum a apărut proiectul, dacă îl pot numi așa?

A.B.:      A apărut pe parcurs, când mi-am dat seama că am multe imagini cu cai, și asta deoarece sunt unele dintre cele mai prezente animale în zonele în care fac eu fotografii, motiv pentru care am decis să îmi grupez laolaltă toate cadrele cu acest subiect. Caii sunt niște ființe minunate și mă bucur de fiecare dată să mă aflu în preajma lor. Dacă te referi la textul de pe marginea seriei foto, l-am scris într-o noapte când nu puteam să dorm și simțeam nevoia să spun, pur și simplu, niște lucruri care îmi stăteau demult pe suflet.

C.Ț.:       Ești mulțumit de imaginile tale? Ai vrea să îmbunătățești ceva?

A.B.:      Dacă fotografia este o artă și arta – o scară, atunci e normal ca, atunci când pășești pe treapta următoare, să fii foarte încântat, iar apoi, putând să vezi lucrurile de la o nouă înălțime, să încerci brusc o nemulțumire deoarece intuiești că, deasupra, se află încă o treaptă. Împăcarea judicioasă a celor două stări opuse reprezintă ea însăși o componentă a actului artistic, însă cred din toată inima că, dincolo de toate, trebuie să se afle bucuria și sentimentul recunoștinței – există întotdeauna riscul de a te lua prea în serios.

Mai multe nu am cum să adaug la acest răspuns, și aceasta din singurul motiv că cele două întrebări, cumva, violentează ceva ce ține de intimitatea mea cea mai profundă. Mircea Dinescu arăta undeva că un poet care își explică opera este asemeni unui cardiolog ce operează demonstrativ, în fața studenților, pe propriul cord.

C.Ț.:       Ce obiective ai de atins, legate de fotografie? Unde vrea Andrei Baciu să ajungă ca fotograf? Te-ai gândit vreodata la asta?

A.B.:      Am tot felul de idei, mari și mici, realizabile ori nu – nu știu încă. Nu vreau să ajung neapărat undeva, ci doar să mă bucur de fiecare declanșare. Vreau să rămân viu, adică să nu mor, trăind încă. Și, pentru asta, nu trebuie să uit că, așa cum o spun sfinții, toate lucrurile bune din viața noastră, așadar și fotografia, sunt, în ultimă analiză – singura cu adevărat corectă – un cadou ce ne-a fost făcut de Sus.

 

4 COMENTARII

Leave a Reply